A trișa în dragoste ca-n poker

Posted in Uncategorized on January 23, 2014 by prizonierultimpului

– De ce nu mai facem dragoste?

Cu mâinile în apă rece, pentru că mie nu îmi place să spăl vasele cu apă caldă, întrebarea mi s-a părut de o stupiditate de invidiat. Se spune că ignoranța e binecuvântată și de ceva timp eram invidios pe ignoranța Iuliei.

Nu cred că se vede așa cum o văd eu atunci când se uită în oglindă. Probabil că există un sistem de autoapărare al femeii agabaritice, invers proporțional cu cel al câinilor de talie mică care nu realizează diferența de proporție dintre ei și alți câini atunci când sunt puși față în față; și la fel ca acei câini, pot deveni agresive.

Am făcut o pauză de moment, oprindu-mă din frecușul aproape nervos al unei oale în care Iulia își incălzise laptele de dimineață și care ca de obicei, cu precizie mecanică, avea urme de lapte “prăjit” pe fund. N-am răspuns, însă am oftat, știind că oricum un oftat nu i-ar fi indicat niciodată Iuliei că sunt mâhnit.

Probabil aceste lipsuri sociale de care Iulia dădea dovadă și de care încă probabil dă, sunt rezultatul creșterii nefericite de care a avut parte alături de tatăl ei, pentru care astfel de expresii umane sunt echivalente cu zero.

– De ce nu ne mai dăm lipici? spuse ea cu glas mieros, luandu-mă în brațe pe la spate.

Întrebarea m-a făcut să bufnesc într-un semi râs.

Să auzi astfel de cuvinte din gura unei femei ce apropie suta de kilograme mi s-a părut pe moment de un amuzament copios și probabil că aș putea face 3 numere de stand-up numai pe baza acestei replici dacă pentru mine nu ar fi fost, la momentul respectiv, destul de tragic.

– Uită-te la mine! îmi ordonă ea.
Scuturându-mi mâinile de apă, mă întorc către ea. Încă își ținea mâinile în jurul taliei mele și la vederea celor două guși mi-am imaginat cum ar părea scena pentru o terță persoană: ca și cum Iulia ar fi vrut să mă înghită… și nu din punct de vedere sexual. Am izbucnit iar în râs.

– De ce râzi? se pisici ea cu capul în pieptul meu.

Încercând să o iau în brațe am realizat că nu o pot cuprinde. Lucrurile deveneau din ce în ce mai grave și chiar dacă nu obișnuiam să o urc pe cântar pentru a-i controla periodic greutatea ca la porcii de prasilă, mi-am dat seama că problema creștea în greutate.

– Ce sens ar avea? o întreb eu, uitându-mă peste umărul ei, pierdut în magneții atârnați pe frigider.

– Cum adică? Sunt femeie! Am nevoi!

Răspunsul m-a înfuriat și am încercat să mă trag din brațele ei. Am reușit cu greu. Probabil masa musculară crește și ea un pic în timp ce țesutul adipos crește, pentru ca trupul să poată transporta extra-gabaritul.

– La nevoile mele nu te gândești?

– Ba da! Doar e un “dans” în doi.

Răspunsul și ignoranța ei m-au făcut să văd negru în fața ochilor pentru prima dată dupa mult timp.

– Iulia, o partidă de sex între noi doi ar părea ca un meci de wrestling dintre un pitic și un urs grizzly! i-am răspuns înfuriat, aruncând pe masa din bucătarie prosopul pe care l-am folosit să mă șterg pe mâini. Luată prin surprindere de agresivitatea răspunsului meu, ochii i se măriră până la punctul care am crezut că-i vor sări din orbite cu sunet de dop de șampanie. Fălcile i se încleștară iar pielea moale de la baza capului i se înroși ca la bețivii cu vechime. Întors cu spatele la ea simțeam tensiunea din cameră ca pe un tavan de oțel ce apasă pe noi.

– De curiozitate…ce poziție crezi tu Iulia că ar fi indicată în cazul nostru atunci când, teoretic, am face dragoste. Poziția misionarului? Nu cred! Tu nu-ți poți desface picioarele nici cât să te urci pe-un scuter! Pe la spate? N-aș putea! M-aș vedea ca un pudel care încalecă un ponei cu probleme grave de greutate…

Mă privea în tot acest timp cu ochii bulbucați. Intrat parcă în transă, continui…

– Poate tu deasupra mea te-ar satisface, ținând cont că poate vrei să mă vezi la doi metri sub pămant, cu un certificat de deces pe care să scrie “mort prin asfixiere”!

Ochii i se umplură de lacrimi. Gura i se strâmbă, bărbia tremurându-i nervos.

Cele trei fire de păr crescute din alunița de lângă buze, pe vremuri atât de sexy, le simțeam ca trei ace hipodermice care îmi înțeapă retina.

– Cine e?!?

Urlă atât de tare cuvintele încât am avut senzația că paharele de pe masă se vor face țăndări.

– Cine e cine Iulia? i-am răspuns calm și resemnat ca după un duș rece în plină vară.

– Cea cu care mă înșeli!

– Ce importanță are? Poate ar trebui să cauți cauza pentru care o fac!

Ca un pokerist veteran, plusez înainte de flop doar, doar va prinde gălușca.
Smiorcăindu-se de-i tremurau colăceii de pe omoplați, mă întrebă:

– De ce mai stai cu mine?

Adoptând poziția care deja mă definea, las umerii jos, bărbia în piept, în timp ce ochii analizau narcotic, motivul grecesc al gresiei de pe podea.

– Pentru Alex, nu-ți e clar?

Hohotele de plâns urcară în magnitudine…

– Alex e mare de-acum…spuse ea printre lacrimile ce-i curgeau șiroaie. Își ținea capul în mâini. O ultimă secundă de milă m-a facut să o iau de după gât și s-o strâng, cu ochii închiși și cu gândul la femeia de care m-am îndrăgostit acum mulți ani, la piept.

– Știu Iulia…știu! Poate e timpul să mă gândesc și la mine…

Advertisements

O asumare forțată

Posted in Uncategorized with tags , , , , on January 21, 2014 by prizonierultimpului

În afară de faptul că îi stricasem lui așa-zisele ploi și că îl scosesem din confortul zilnic, pe domnul Gheorghiu nu-l deranja prea mult faptul ca Iulia era gravidă.

Nu-l deranja că fata lui s-ar putea să rateze BAC-ul în acel an. Nu-l deranja că viața ei va lua o nouă turnură care poate nu avea să fie cea mai bună pentru ea. Nu! Pe el îl deranja că totul se desfășurase în timpul gărzii lui și că această greșeala putea să-l coste ceva biștari, biștari de care nu era pregătit să se despartă.

Soția sa însă era distrusă. Ca orice mamă de fată cu capul pe umeri, se străduise ca fiica ei să aibă parte de o educație normală care să o asigure că nu va avea parte de soarta pe care ea o avusese; o soartă de tot căcatul, o soartă care a țintuit-o pe vecie lângă un bărbat care nu o iubea, nu o aprecia dar din când în când îi aplica o corecție fizică ce începea cu două palme si dosurile de rigoare, pentru ca la final să înceteze prin penetrarea aproape forțată în poziția clasică “pe la spate”, cu trei mișcări scurte de cur și un icnet bolnăvicios de bărbat beat care se termină scurt, și-o scutură în interior și și-o șterge pe propriul chilot.

Nu de puține ori mi-am imaginat-o pe doamna Gheorghiu, stând “la primire”, dezgustată de bucata de carne care se hâțână deasupra ei, bătându-l încetișor peste buci pe domnul Gheorghiu, ca atunci cand bați în fund o sticlă de ketchup doar, doar o mai ieși ceva din ea. 

Femeia asta mi-a inspirat milă încă din prima zi în care am cunoscut-o și din păcate nu era om în lume care să o determine să ștergă putina și să lase în urmă mizeria umană cu care făcuse greșeala să se mărite.

– Prietene, tre să vă căsătorim; și nu există loc în lumea asta unde să poți fugi de aceste responsabilități!
Așa și-a început pledoaria tatăl Iuliei in acea duminică nefastă, așezați metodic în jurul mesei, eu, Iulia, mama, doamna și domnul Gheorghiu.
Iulia și maică-sa n-au contenit să plângă aproape toată întalnirea.

Mama însă, s-a comportat ca o adevarată doamnă, spunându-mi scurt la final, când am rămas doar noi doi, că este prima și ultima dată când ea va avea de-a face cu acei oameni. 

-Domnu’ Gheorghiu…și-a început mama pledoaria… băiatul meu își va asuma fără discuție responsabilitatea paternă care decurge din faptele de față. 

Gheorghiu bătrân sorbea cu zgomot din paharul de cristal de Mediaș scos din vitrină doar pentru ocazii speciale, în timp ce mama spunea cuvintele de mai sus. Cu siguranță nu înțelegea o iotă din ce-i spunea ea, parțial pentru că era beat criță încă de dinainte să ne facem noi apariția, parțial pentru că era un porc needucat cu un vocabular mai limitat decat un papagal care a stat o viață întreagă pe lângă cei mai vulgari oameni din Romania. 

-Să știți că nu avem bani de o nuntă mare. Io nu muncesc ca prostu zi-lumină ca să bag bani în curul ăstora doi care se fut ca proștii și nu știu să-și pună o căciuliță pe pulă. Sau măcar să-și tragă “furtunul” afară din păsărică atunci cand se termină. 

Apoi uitându-se la mine:
-Bă! Tu chiar așa fătălău ești de nu știi când îți vine să o scoți?

Cum poate un copil de 18 ani să răspundă la o astfel de întrebare, în situația de față, cu niște oameni străini prezenți la eveniment și propria mamă uitându-se interogativ la el. Nu știu de unde am avut puterea și tupeul să-l înfrunt pe tatăl Iuliei:

-Așa cum am mai spus, îmi voi asuma toate responsabilitățile. Deși poate nu am vârsta necesară, cred că voi fi un tată bun…domnu’ Gheorghiu își căuta un muc pe peretele exterior al nării stângi în timp ce eu îmi continui pledoaria…în orice caz mai bun ca dumneavoastră.

La auzul acestor cuvinte, Cerberul familiei se ridică rapid în picioare fără a-și scoate din nas degetul. Pesemne găsise mucul buclucaș și nu vroia să-i dea drumul.

-Te pocnesc de nu te vezi, cu mă-ta aci de față! spuse Cerberul scoțând flăcări pe gură și pe nara liberă.

-Domnu’ Gheorghiu…se burzului mama. Am rugămintea să încetați a-mi mai amenința copilul. 

Iulia se smiorcăia si trăgea de nas în tandem cu maică-sa. 

Domnul Gheorghiu, se așeză la loc pe scaun și continuă să soarbă cu zgomot din ciorba de porc, asezonând-o pe alocuri cu ardei usturat care îl făcea să-și dreagă gâtlejul scoțând zgomote dezgustătoare.

-Bine cucoană! i se adresă el peiorativo-respectuos maică-mii. Și cum poftești să facem?

-Vom face o nuntă mică, cu câțiva invitați. Oricum, important pentru ei este să fie o familie din punct de vedere legal, până la apariția copilului. Mă voi ocupa personal de detaliile acestui eveniment. Nu avem pretenția ca dumneavoastră sau familia dumneavoastră să contribuie cu ceva. Însă banii strânși vor fi folosiți pentru a acoperii cheltuielile cu nunta iar surplusul, dacă va exista, va fi al copiilor. 

Gheorghiu a sorbit non-stop din ciorbă în timp ce mama i-a explicat cum vede ea nunta, cam câți invitați vor fi precum și restul detaliilor organizării. Spre finalul pledoariei acestei femei puternice care și-a asumat, printre altele și rolul de tată de băiat, Gheorghiu înclinase farfuria pentru a putea să curețe tot din ea. Nereușind să ia ultimii stropi, o ridică cu ambele mâini și o duse la gură ca un Hercule de mahala care sorbea din pocalul epic, ambrozia ce trebuia să-i confere nemurirea. Câțiva stropi nimeriră gura, câțiva însă, mai neascultători, s-au scurs pe maioul alb-bej al tatălui Iuliei, transformându-se în 3 pete grețoase de grăsime.

-Mai pune două polonice! îi ordonă el scurt soției, care ștergându-și lacrimile amestecate cu muci, se conformă fără să opună rezistență.

Continuând zise:

-Adică voi, prețioșilor, mi-ați lăsat fata “grea” și eu acum tre’ să v-o dau așa…fără nici o pretenție, după ce am crescut-o, am dat-o la școală și am adus-o pâna la vârsta la care ăsta a putut să-i dea la buci. Da’ ce credeți voi că sunt? Un țăran care e bucuros că scapă de încă o gură din casă? 

“Cam da!” gândesc eu mut, fără a avea însă tupeul să întind si mai mult coarda. 

-Doriți bani? îl intrebă mama stupefiată.

-Numai ce mi se cuvine. Adică jumătate din ce rămâne peste. Așa mi se pare corect! îi spuse mamei nescăpând-o din ochi în timp ce mușcă cu poftă din ardei. Un rânjet de bețiv notoriu care are impresia că a găsit secretul finanțelor fără final i se întipări pe moacă.

Mama oftă adânc, semn că e resemnată și că nu dorește să continue să se țigănească.

-Fie…vom vedea ce se strânge și vom face tot posibilul să fiți mulțumit la final.

Personal am rămas mască, cunoscând-o pe mama ca o femeie puternică ce nu se lasă călcată în picioare de nimeni, cu atât mai puțin de un bădăran îmbrăcat într-un maiou pătat de ciorbă, cu un fir de muc uscat scoțând capul din nara stângă și cu urdori gălbejite prinse printre gene.
Ridicându-se de la masă, semn că tratativele au luat sfârșit, mama zise:

-Ținem legătura. Mă voi ocupa de tot, Dumneavoastră va trebui doar să vă prezentați ca socri mici. A fost o placere! minți mama diplomatic, îndreptandu-se către holul apartamentului înghesuit.

Coborând scările blocului, cu capul în pământ, rușinat de situația prin care o pusesem pe mama să treacă, am reușit sa bălmăjesc un “îmi pare rău”. Mama se opri pe scări, mă luă de umeri și uitându-se în ochii mei îmi zise:

-Nu trebuie să-ți pară rău! Totul va fi bine. Știu că e cam devreme, însă așa cum a-i spus-o și tu sus, vei fi un tată bun! 

Mă sărută pe obraz și împreună am ieșit pe ușa blestematului bloc.

Ziua fara semnalmente

Posted in In casa noastra with tags , , , , , , , , , on January 20, 2014 by prizonierultimpului

Intru relativ rar in “dashboard”-ul acestui blog si nu-mi vine sa cred cate persoane INCA ma incurajeaza sa scriu si INCA citesc si comenteaza la posturile vechi. Sunt uimit de cati dintre voi va regasiti in ceea ce scriu, nu pentru ca as crede ca sunt singurul in postura prezentata pe parcursul acestor articole, ci pentru ca aveti curajul de a ma sustine in ceea ce fac. 

Au trecut ani de cand nu am mai scris si poate asa ma credeti cand va spun ca nu scriu decat atunci cand simt nevoia sa o fac. Nu cred ca ar avea valoare sa scriu ce se petrece zilnic in viata mea. Ar fi plicticos. 

Nu stiu ce se petrece cu vremea, insa ar fi fost normal sa va spun ca “era o zi geroasa de ianuarie”. Nu era, pentru ca dupa cum se poate vedea, la noi in tara dupa toamna vine primavara. Asa ca era o zi nici prea calda si nici prea rece. Nici prea umeda si nici prea uscata. Nici prea nor si nici prea senin. Era o zi ca oricare alta, o zi fara semnalmente.

Erau undeva in jur de 10-12 grade cand Iulia s-a dat jos din taxi. O asteptam deja de jumatate de ora si ca de obicei scuzele pentru intarziere nu s-au facut simtite.

– Ma astepti de mult?

– Am ajuns acum juma’ de ora, poate mai bine. Parca discutasem sa ne intalnim la 10 fix.

– Esti atat de chitibusar si atat de perfectionist! imi zise ea cu ura innabusita si cu fragmente mestecate de covrig ce-i ieseau din gura ca gloantele din mitraliera lui Al Capone.

Acestea fiind spuse, m-am uitat lung la ea, ea si-a intors chipul de la mine si a inceput sa-si miste posteriorul limfatic catre scara blocului. Zgribulit dar neinfrigurat, poate doar din cauza faptului ca din nou am iesit invins dintr-o situatie de razboi cu Iulia, ma iau dupa ea pe alee. Pe bancutele din laterale, doi pustani si o pustoaica spargeau de zor la seminte de puteai sa juri ca au mecanisme electrice la falci. Senzatia data de calcatul pe covorul de coji de seminte ar fi trebuit sa ma duca cu gandul la gandaci…sau poate biscuiti faramati. Insa gandurile mi-au fugit catre creierii mei uscati in aceasta relatie de mult-prea-lunga-durata si la talpile abrazive ale Iuliei care i-au calcat in tot acest amar de timp incat ajunsesem sa-i simt ca niste mieji de nuca prajiti si striviti pentru a fi pusi mai apoi in “supa de bolindeti”. Unii dintre dumneavoastra s-ar putea sa nu stie ce-i aia “o supa de bolindeti” dar cred ca un search pe Google va va edifica. Ma simteam si inca ma simt ca un milog ce cerseste viata, avand punctul de lucru in cimitir.

Ajunsi in fata usii de la intrarea in bloc, Iulia isi scoate tacticoasa manusile maro din piele de vitel, pentru a caror confectionare probabil ca a fost nevoie sa fie sacrificata o cireada intreaga si formeaza ceva la interfon. Dupa doua sunete prelungi, se ridica receptorul si o voce nazala, de  prezentatoare de trenuri la Gara Apaca, intreaba scurt: “Cine e?”

Iulia isi schimba un pic postura de parca zici ca se prezenta in fata Academiei de Film Americane si raspunde pretentios in timp ce nu inceta sa ma fixeze cu coada ochiului:

– Iulia Gheorghiu aici…am programare la doamna mediator.

– Intrati va rog. Etajul doi, apartamentul 21.

Convorbirea se intrerupe cu sunetul specific si un bazait electric descuie usa blocului. Iulia deschide usa, intra si pana sa intru si eu, o lasa sa se inchida. Ma uit ca prostul, pentru ca prost eram. Prin geamul semi-murdar al blocului o vad pe Iulia cum urca tacticoasa scarile din hol pentru ca in 10 secunde sa dispara din raza mea vizuala undeva intre parter si etajul 1.

Cu mainile bagate in buzunar, zgribulit in continuare in geaca neagra de fas, cu capul gol, ma intorc apatic parca uitandu-ma dupa un sprijin, daca nu moral, macar fizic pentru ca simteam ca pic din picioare de nervi, scarba si neajutorare. Pustii de pe banci ma fixau cu ochii zglobii de parca as fi putut citi in ei dorinta de a rade zgomotos de prostul pe care il aveau in fata. Tipa insa nu. Ridicandu-se de pe banca si scuipand golaneste niste coaja se intreapta agale spre mine cautand ceva in buzunarul gecii. Scoate aproape de mine un rand de chei pe care il apropie de interfon, usa descuindu-se in fata mea.

– Poftiti! imi spune ea zambind cu coltul gurii.

Eu ridic ochii spre ea si reusesc sa balmajesc un simplu “Multumesc!”.

Usa s-a trantit in urma mea cu zgomot iar eu am inceput sa alerg pe scari catre etajul doi, apartamentul 21, dandu-mi seama ca acum EU sunt cel intarziat si nicidecum Iulia. Ironia sortii, soarta fiind acum Iulia. Ajuns in fata apartamentului, bat cu neincredere si stingher apas clanta.

– Haideti, haideti…ati intarziat! se aude o voce din ceea ce ar fi trebuit sa fie sufrageria apartamentului, acum tranformata intr-un birou continuat cu o mica masa de prezidiu, de-o parte si de alta a acesteia fiind scaune imbracate in cel mai urat vinilin pe care l-am vazut vreodata. Iulia deja se instalase pe unul dintre acestea, eu fiind practic obligat sa ma asez peste masa, fata in fata cu ea. Foarte aranjata si machiata, Iulia se uita ba la manechiura French care i se potrivea cam cum i se potrivesc cerceii cu diamant unei vitici, ba pe peretii biroului unde erau atarnate tot felul de diplome, mai mult sau mai putin scoase la imprimanta.

– N-as vrea sa zabovim foarte mult! ni se adreseaza doamna de minim 55 de ani cu par scurt de cercetas, in timp ce isi punea ochelarii cu rame groase pe ochi pentru a studia, chipurile, dosarul.

– Nu vad ce motiv am avea…spuse Iulia zambind muiereste incercand sa intre in gratiile cucoanei de fata.

– Ba eu cam vad! replic eu taios in timp ce-mi asezam fasul pe spatarul scaunului.

Ochii doamnei se ridica foarte agasati pe deasupra ochelarilor, uitandu-se la mine de parca ar fi vrut sa-mi dea foc in stil Superman.

– Exista bunuri de impartit?

– Nu numai…ii raspund eu cu tupeu. As vrea sa lamurim toate aspectele partajului…

Iulia replica foarte calma:

– Din acest motiv ne aflam aici, la mediator.

Si-al nostru s-a dus in Rai

Posted in In casa noastra on May 14, 2011 by prizonierultimpului

Era una dintre acele zile toride de vara in care ai impresia ca stai cu fata la 5 centimetri de un bec cu halogen bagat in priza si pornit. Parcand masina pe ceea ce ramasese din podetul ingust, reusesc cu bravura sa infig roata din spate dreapta in sant, chiar la buza podului. Lovitura rotii din sant la urcarea pe pod a facut toata “sandramaua” sa se zgaltaie.

“BUM!”…vine un sunet din portbagaj.

“PLEOSC!”…dosul palmei Iuliei, cu toate cele 5 degete, inclusiv inelarul pe care nu-i mai intra verigheta, peste fata mea.

– Chiar vrei sa-l termini de tot?!

Inca schimonosit de durere, ma intorc usor spre ea si tip:

-E MORT!!! Nu se mai scoala si cu siguranta nu simte durerea…spre diferenta de mine, IULIA!

Se holbeaza la mine, vede pata rosie lasata de “cazmaua” ce mi-o daduse si intinde mana spre fata mea…eu ma feresc, speriat fiind de inca o bomba ce putea oricand sa ma loveasca pe nepregatite.

-STAI!…

…zice ea cu glas mieros…

-N-am vrut sa dau asa de tare! Bine ca nu mai am verigheta pe deget ca sigur te zgariam.

E ciudat cum femeia pe care o cunosc de 20 de ani reuseste sa ma surprinda in fiecare zi. Contradictia perpetua ce o afiseaza in relatia cu mine este uluitoare.

Dandu-ma jos din masina, cu toropeala ucigatoare in crestet si obrazul drept purtand o urma de palma ca un stigmat ironic al intregii mele vieti, ma uit spre ceea ce mai ramasese din bordeiul bunicii mele. Bancuta din fata casei pe care obisnuiam sa stau cu Baba seara nu mai exista. Gradinita de flori din fata bordeiului era acum o palma de pamant napadit de buruieni, scaieti si fire inalte de stevie uscata.

Aud portiera Iuliei deschizandu-se exact in momentul in care imi indreptam corpul asudat ca o paine calda tinuta in punga, catre portbagaj.

– Ah!…
…o aud pe Iulia icnind un sunet ce semana izbitor cu sunetul scos de porc cand ii infigi cutitul in beregata de “Iernat”. Atentia mi se indrepta catre ea. Iulia se zvarcolea pe spate in colbul de pe podetul Babii. Imbracata destul de sumar pentru scopul vizitei precum si prea “provocator” pentru o persoana ca ea, Iulia se impiedica in matasea ce-i atarna de la rochie. Aceasta, precum si faptul ca ograda bunicii mele era in groapa fata de drum, ii provoca Iuliei un dezechilibru iremediabil. Se prabusi pe spate, picioarele fugindu-i inainte. Acum, se zvarcolea ca un gandac de Colorado esuat pe carapace.

– Ajuta-ma!!! tipa ea la mine.

Ma duc intr-un suflet s-o ridic insa datorita inclinatiei si mai ales datorita gabaritului, ne-am trezit amandoi pe jos, prafuindu-ne la ora amiezii in fata unei curti pe care n-o mai vizitasem de aproximativ 22 – 23 de ani. Am ras. Si eu si ea, in timp ce, asezati in fund, ne scuturam hainele de praf. N-am mai ras de mult impreuna si acel moment mi-a adus aminte de serile pe care le petreceam cand eram copii, in vechiul si micutul nostru oras natal. Acum…iata-ne la distanta de prea multi ani si prea multe intamplari ce nu mai pot fi sterse din memorie, razand si scuturandu-ne de praf, pregatindu-ne sa ne ingropam cainele. Viata e ironica, jucausa, pusa pe sotii dar…niciodata dreapta! Poate nu meritam sa ajungem aici. Atano nici atat…

Atano decedase cu 2 zile inainte si conform Dogmei Crestine, in care Iulia credea orbeste, Atano trebuia inmormantat FIX in acea zi. Acum, stimate cititor, imagineaza-ti cum poti sa eviti mirosul unui hoit de caine batran, latos si decedat pe o canicula de minim 32-33 de grade la umbra. Nu prea poti insa nevoia te invata.
Tinand cont ca nici o firma de Pompe Funebre nu accepta sa imbalsameze un caniche, a trebuit sa improvizez.

Atano era atent “impachetat” in 3 saci de plastic dubli, legati cu simt de raspundere la gura. Ca sa il impiedic sa se plimbe prin portbagajul masinii, l-am bagat pe Atano, infoliat cum era, intr-un cufar vechi de lemn pe care Iulia il mostenise de la propriul botez si de care n-a vrut sa se desparta indiferent unde ne-am fi mutat. N-am crezut ca lada aia mancata de carii va putea fi vreodata de folos. Totusi, lada de zestre a Iuliei s-a dovedit un cosciug perfect pentru Atano.

Cu 2 zile in urma Atano se infipsese sub un TIR intr-o statiune montana unde petrecusem un weekend cu Iulia, Alex, cainele si cativa prieteni. In ciuda insistentelor de a tine cainele in lesa in timpul plimbarilor pe langa DN1A, drum circulat majoritar de vehicole cu gabarit mare, Iulia a insistat sa-si lase libera odrasla.
Odrasla, care era cunoscut ca un caine deloc ascultator, ba chiar haotic uneori, a iesit in drum chiar in momentul in care un “Edi Spedition” isi croia drum prin serpentinele periculoase. Soferul, Danut (numele l-am retinut datorita placutei din parbriz), a incercat sa infraneze cele 16 roti ale camionului cu remorca. In zadar…Atano a lovit TIR-ul cu capul exact in coltul barei de protectie. Scena a parut mai mult un dans morbid, cu Atano in rolul principal, care zglobiu ca un balerin si orb ca o cartita datorita latelor ce-i acoperau ochii, abia a atins cu capul masina. Impactul nu s-a auzit, n-a existat schelalait, a fost doar momentul 0 in care Atano si-a luat zborul catre marginea drumului, cu capul inainte, proiectat de forta tirului. A aterizat pe pietrisul de pe margine, moale ca o carpa si mai tacut decat atunci cand dormea. Din punctul meu de vedere, cainele era evident mort. Iulia n-a vrut sa creada. Urland, rupandu-si hainele de pe ea si balmajind ceva a bocet, s-a repezit asupra lesului. Aplecata asupra lui, plangand in hohote, Iulia il striga pe Atano de la o distanta de cativa centimetri de urechea lui.

-Iulia…puiule…e mort! N-avem cum sa-l mai salvam…
-NU!…zice si ia cainele in brate. Hai la masina…sa-l ducem la cabinet in oras!
Ma duc la ea…ii iau cainele din brate si ma indrept catre masina. Iulia era desfigurata. Nu credeam ca cineva poate iubi in asa hal un caine, fie el “un adevarat membru al familiei”. Iulia putea si va spun sincer…mi-a fost mila de ea. Pentru mine Atano era doar un ghem de blana cacacios care imi aducea mai multe probleme decat bucurii. Pentru Iulia, Atano era compania ei zilnica, suflul viu din traiul ei monoton.
-Iulia…a murit…i-am spus lasandu-l pe Atano jos, in spatele masinii.
Intelesese si ea. S-a asezat pe vine langa el si a plans cel putin 20 de minute incontinuu.
Soferul Danut care intre timp oprise TIR-ul isi cerea scuze fara oprire. Printre lacrimi, Iulia a gasit puterea de a-i spune:
-Nu e vina matale…!

In timp ce luam lada din portbagajul masinii pentru a-l duce pe Atano catre locul lui de veci ma gandeam ca Iulia a avut totusi puterea de a-si recunoaste vina. Vina de a nu-l fi tinut in lesa.

Atano a murit intr-o zi de Duminica si ingropat intr-o zi de Marti. A avut parte de o moarte zbuciumata, la fel cum mi-a facut el mie viata inca de la aparitia lui in casa noastra. Cu toate acestea nu-i port pica si pot spune ca uneori imi lipseste blanosul.

Cu bine Taciunosule!

Ipocritul infidel…

Posted in Previziuni in trecut... with tags , , , , , , , on May 12, 2011 by prizonierultimpului

ANTE SCRIPTUM: Nici nu stiu daca cineva imi mai citeste blogul si daca cineva din vechii cititori inca mai arunca un ochi pe aici, poate ar trebui sa-mi cer scuze pentru faptul ca nu am mai scris. Sau poate nu ar trebui, tinand cont ca nu am semnat nici un contract editorial cu nici unul dintre ei. Cert este pentru mine ca acest blog nu a fost si nici nu va fi o prioritate, o pastila care sa-mi ia problemele cu mana sau o zona de refulare permanenta. Este pur si simplu un mod de a-mi insira cuvintele din minte, atunci cand acestea se acumuleaza frustrant. Asta am facut in perioada in care am scris…asta urmeaza sa fac pentru o perioada momentan nedefinita.

Domnul Gheorghiu a fost intotdeauna un ipocrit meltean. Si nu spun acest lucru cu ura in ciuda multiplelor probleme cauzate de dansu. El este un ipocrit nativ si naiv, fara multe studii, usor de diferentiat de ipocritul educat care poate argumenta ipocrizia prin teorii concrete care se pot sustine sau nu. Domnul Gheorghiu, alias “Socrul meu” nu se incadreaza in tipologia ipocritului caragielian care pe alocuri poate fi simpatic si chiar as putea spune inofensiv.

Nu la mult timp dupa ce relatia mea cu Iulia a devenit practic o chestie oficiala prin aparitia lui Alex, undeva intre nastere si botez, parintii Iuliei ne-au vizitat in proaspatul nostru apartament inchiriat in Cluj prin eforturile mele financiare supraomenesti ce la un moment dat au fost aproape de a ma trimite, EFECTIV, la cersit. Venisera sa-si petreaca un weekend in companiei fiicei lor si a noului lor nepot, abia iesit de pe banda de ansamblare. Eu…eram o cantitate neglijabila, aspect care se reflecta prin modul in care Domnul Gheorghiu NU mi se adresa. A fost cam prima data cand mi-am dat seama vag, prin ce urma sa treaca viata mea, de atunci inainte. Aceasta revelatie a fost facuta cand am fost trimis dupa sifoane cand tocmai se pusese masa. La intoarcere, toata lumea era satula, inclusiv Alex, care prin staruinta bunicii lui beneficiase de laptele matern. Masa…nu mai era pusa, totul era strans iar eu lihnit. Domnul Gheorghiu care isi instalase sosetele sale maro, cu tesatura rara, pe masuta de cafea din sufragerie se scobea tacticos in nas cu degetul mic cu unghie lunga urmand ca mai tarziu sa-si adune cu aceeasi mana ceva resturi de mancare de pe interiorul obrazului. Si nu fusese la baie intre timp pentru a-i putea acorda prezumptia de a se fi spalat pe maini. Isi intindea stapanirea asupra unui nou barlog atat prin pozitia abordata cat si prin pata de cacat pe care a lasat-o SI pe closetul din apartamentul pe care EU il plateam. Poate ca pentru multi dintre cititorii atenti, observarea petei de cacat de pe closet o sa para o problema psihologica si n-o sa mint ca poate in timp am dobandit niste sechele. Pata de cacat de pe closet, urma distincta a domnului Gheorghiu, este una dintre ele. De cate ori vad o pata de cacat in closet, gandul imi fuge la el si la intrebarea pe care mi-o puneam de cate ori zaream acea pata la ei in baie, pe buda (uneori, cand erau in vizita, chiar si la noi pe closet): ce Dumnezeului manca de reusea ca mereu sa aiba “lipici” pe cacat? In timp am ajuns la concluzia ca de fapt nu ce manca era problema…ci lichidul pe care il baga in el si modul in care colonul lui reactiona la tonele de alcool pe care le evacuase atatia ani de zile.

Si in acea zi, ca in multele ce aveau sa urmeze, am mancat singur, ceva racituri de prin frigider in timp ce Iulia si a ei mama sforaiau bagate in pat la ora 14:00 iar domnul Gheorghiu injura ceva la un meci de fotbal insipid.

– Mai baiete!

Ala eram eu cu un apelativ indulcit pe care l-am dobandit in detrimentul termenului “Golan” dupa ce si-a dat seama ca in ciuda varstei nu dau bir cu fugitii si parea ca o sa am grija de fi-sa si de Alex.

– Da…

…raspund eu cu glas smerit ridicandu-ma incetisor de pe scaunul din bucatarie unde mancam ceva in surdina pentru a nu tulbura linistea unei locuinte invadate de zeul somnului si al lenevelii. Zeul ala ne-a bantuit indiferent de locuinta sau oras.

– Adu ma si tu ceva vin sa incercam sifonul ala de l-ai adus! striga domnu’ Gheorghiu.

Observati va rog ipocrizia de care va vorbeam mai devreme, acea problema fina pe care o au multi “barbati” cu ghiul si unghie lunga a perioadei 1990 – 2000. Cu alte cuvinte imi sugera ca e prea treaz pentru acea ora a acelei frumoase sambete insa mi-o spunea intr-un mod voalat…dupa mintea lui. Incerca sa fie delicat prin exprimare, un pic sugubat dar in acelasi timp…BETIV!

Am scormonit un pic prin debara pentru a gasi un bidon de vin pe care tocmai el mi-l daduse cu ocazia unui “pelerinaj” la “apartamentul sfant”, locul in care Iulia se nascuse…adica apartamentul sotilor Gheorghiu, cu ceva timp in urma. Era un bidon de 5 litri, cu ceva spalatura de putina, care aducea mai mult a otet decat a vin. L-am adus in sufragerie, i-am turnat un pahar si l-am intrebat politicos:

– De vara?

S-a uitat la mine pe sub sprancenele groase si mi-a replicat:

– DA! Jumate vin si cealalta jumate…VIN!

M-am conformat si i-am preparat cocktailul intitulat de mine in tacere: Vin cu Vin Gheorghiu Style! “De ce dracu m-or fi trimis dupa sifon” m-am intrebat, fara sa ma gandesc la momentul respectiv ca pentru ei…chiar nu meritam un loc la masa la acel moment. Asa ca…au inventat eterna scuza cu “sifonul”.

– Tu nu bei? ma intreaba el…

– E un pic cam devreme pentru mine…

– Cacat!

…ragai el cu vocea un pic gajaita in timp ce-si tragea picioarele de pe masuta de cafea si se ridica in capul oaselor…

– Mai ada un pahar sa am cu cine da noroc! Esti muiere, ce dracu?

Nu aveam chef de polemica si m-am conformat gandindu-ma ca nu o sa-l beau pe tot, decat dau noroc si astept sa adoarma monstrul pentru a putea sa ma duc sa ard o tigare in parcul din fata blocului. In casa nu aveam voie plus ca parintii Iuliei nu stiau de uratul meu obicei. Iulia nu vroia ca mama si tatal sau sa stie ca ea sta si are un copil cu un barbat ce are apucaturi ne-crestine. “Mai bine betiv decat fumator” era deviza familiei Gheorghiu care probabil ca ar fi stat scrisa blazonul lor daca ar fi avut sange albastru.

Desigur, paharul singular a degenerat deoarece pe domnul Gheorghiu nu l-a luat somnul si m-a impins, mai cu frumosu mai cu injuraturi de sfinti, morti, parinti…sa beau. Si am baut…pana cand otetul cu pretentie de vin m-a luat in asa hal de cap incat am stat sa ascult urmatoarea poveste a domnului Gheorghiu:

-Asta-i vinu de la mine nu?

-Da…

-Pai bine ma…io ti l-am dat sa-l bei, nu sa te uiti la el!

-Domnu’ Gheorghiu…l-am pastrat pentru ocazii speciale! zic eu si surad curajos a subinteles, aburit fiind de alcool.

El zambeste…da peste cap ultima zeama din pahar si zice…

-Ahhhh…da-l ma in pizda masii! Asta-i o posirca de vin! Mi l-a dat o tiganca…fut-o in cur pe ma-sa s-o fut de cioara!

Culmea…isi daduse si el seama ca era un cacat cu pretentie de spalatura de vin.

-Nu-i chiar asa rau…

…incerc eu sa dreg treaba.

-E un cacat! zise el in timp ce se apleca sa isi mai puna un pahar din bidonul de 5 litri pe jumatate golit. Stii cine mi l-a dat ma?

Eu…ca sa par ca fusesem atent.

-O tiganca…

-Da ma! Fut-o-n cur de cioara! aplecandu-se catre mine a secret…Mi l-a dat o tiganca de o fut la munca! si zambeste complice.

Io ma fac ca ploua, ca nu inteleg. Ca nu ma pricep cu alte cuvinte. De fapt, eu stiam destul de bine povestea cu Rodica lui Vatraf, poveste care imi ajunsese la urechi pe vremea cand stateam in orasul meu natal. Evident, intr-un oras mic iti ajung la urechi barfele legate de tatal celei pe care o futi, mai ales cand tatal lui Cip era coleg cu domnul Gheorghiu, lucrand la acelasi Triaj. Pana si voi, dragi cititori ati auzit de Rodica, tiganca get-beget, mentionata intr-unul dintre posturile anterioare.

-Are o pizda tiganca asta ma baiete…

…continua el pe un ton molatec pentru a nu fi suprins auditiv de doamna Gheorghiu sau de Iulia care se puteau trezi oricand.

-…neagra pe margini, rosie la lindic! si rade zgomotos incercand totusi sa se controleze.

Io sa mor cu vinu-n gat! Si doamna Gheorghiu era sa moara cu ceva infipt in gat cand a aflat la ceva timp dupa de legatura infidela a sotului si a avut tupeul sa ii reproseze tocmai cand domnu Gheorghiu venise intr-o seara mai tarziu acasa abtiguit bine. Cu totii ii cunoasteam reactiile violente atunci cand este pus la colt.

Luand o gura de vin ca sa-si dreaga glasul, continua:

-Tu? Ai mai futut si pe altcineva in afara de Iulia?

Discutia lua o turnura care nu imi convenea nicidecum. Nu eram obisnuit sa discut cu un mascul mai batran decat mine relatiile mele amoroase. Poate o fi fost de la faptul ca nu am avut, la momentul potrivit, un model masculin in casa cu care sa-mi impart astfel de probleme. Sau poate o fi fost de la papara mancata de la domnu Gheorghiu pe vremuri, papara pe care n-o pot uita nici astazi. Stiu sigur ca am raspuns prompt:

-NU!

El se uita la mine cam in scarba si zise:

-Ar fi trebuit! Habar n-ai sa futi inseamna!

Ma bagase iarasi intr-un con de umbra si batjocura din care nu aveam cum sa ies. Era clar pentru mine in momentul respectiv ca pentru omul asta eram demn de dispret.

-Io ti-o zic ca sa stii…nevasta-mea a avut parte de pula si-n culcare si-n sculare. Si asa e bine sa-i dai femeii…sa o tii legata de casa! Altfel…cauta in alte parti. Ai grija cu Iulia! N-o lasa de izbeliste…ti-o zic ca si lu fi-miu, Marius: “Femeia trebuie fututa, altfel ti-o fut altii!”…deci d-asta a plecat in Bucuresti saracul Marius.

Nu aveam de unde sa stiu ca fiica lui avea sa ajunga o frigida obeza ale carei labii aveau sa aiba grosime mai mare decat lungimea pulii mele! Si oricum cred ca mi-as fi luat iar papara daca as fi sugerat asta.

-Io pe nevasta-mea si acuma o fut! O fut bine si apasat, hahahaha!

Imi venea sa ma arunc pe geam cu capu inainte sperand sa am parte de o moarte rapida. Nu puteam si nu vroiam sa-mi imaginez cum da domnu’ Gheorghiu la rame la simpatica doamna Gheorghiu! Aveam deja destule cosmaruri care il implicau si omu vroia NEAPARAT sa fie cauza pentru care nu as mai fi pus geana pe geana ani intregi.

-Da’ si pe Rodica o fut, manca-i-as lindicu ei rosu! Focoasa tiganca…

…facand o pauza de vreo 20 de secunde timp in care cred ca se puteau auzi neuronii mei cum isi trageau cate un glont in cap…

-…am zis io ca o las, ca nu ie bine, ca ie prea tanara si daca afla ta-su iese belea mare! Da nu pot! cum o vad, cum mi se scoala maciuca!

De multe ori mi-a trecut prin cap in acele minute ideea de a-l santaja pe domnu’ Gheorghiu cu aceasta destainure facuta. Pe urma mi-am dat seama ca la cat dispret nutreau membrii familiei lui pentru mine, cu siguranta ar fi zis ca am inventat totul iar singurul meu premiu ar fi fost o bataie calitatea intai. Am tacut, am inghitit si ultima gura de vin si am dat sa ma intind sa ma culc indrugand ca mi-a pus capac vinul:

-Baiete!

…zise el in timp ce io ma intindeam incet pe canapea…

-Sa nu te puna dracu sa aflu vreodata ca o inseli pe Iulia! imi spuse in timp ce se uita la mine foarte amenintator.

-Cine? Eu? si zambesc…

Un Craciun mincinos

Posted in Uncategorized on December 15, 2009 by prizonierultimpului

Cu toate ca nici dupa o luna de la aceasta relocare familiala, Iulia nu a reusit sa puna ordine in nimicurile pe care le-am mutat de la Cluj mai spre sudul tarii, astazi am gasit-o chinuindu-se cu bradul artificial. Intr-un fel m-am ofticat ca nu am picat cu jumatate de ora mai tarziu deoarece cred ca s-ar fi spanzurat in bratele bradului. Ar fi fost practic primul ornament “agatat” in bradul de anul acesta.

Zapada ce a paralizat intreaga Romanie, pe ea a inspirat-o si dupa 3 ani batuti pe muchie, Iulia a inceput impodobirea bradului din proprie initiativa. Am intrat in casa si spre surprinderea mea, dupa luni intregi de viata amorfa, asemanatoare cu cea a unei amibe purtate de curent, am avut un sentiment de “bine”. Am zarit-o pe Iulia stand pe genunchi sub ceea ce se dorea a fi bradul artificial, cu Alex langa ea, dandu-i la mana ornamentele…pentru prima data dupa mult timp, m-am simtit “implinit”. In casa miroasea a vin fiert si scortisoara… Puteam sa jur ca mirosul vine pe aerisirea de la bucatarie, de la unul dintre vecini. Dupa cum bine stiti, in general, “Iulia da…Iulia mananca”. Insa nu si de data asta…

– Sa nu-mi spui ca faci tu bradul anul asta!

– Ba uite, ca sa vezi, ce intamplare! imi zambeste ea ironic din pozitia “ingenuncheat langa cetina de brad”.

– Si de ce ai omis sa montezi si varful bradului…?!

– Sunt femeie! Nu ma pricep la “montaje”…

Ma duc, desfac cutia, scot varful, il implantez in teava goala care iesea din ciuntitul “brad” pe care cei doi membri ai familiei mele il impodobeau si zic…

– Serios…ce te-a apucat de faci bradul?

– Tu nu vezi ce frumos e afara?

– Poate atunci cand privesti totul de la adapostul apartamentului! Am facut 45 de minute din centru pana aici. Intr-un oras relativ mic! Nu vad nimic frumos in asta…

Ea nici nu ma baga in seama. Se muta de pe un genunchi pe altul, se aude un “trosc” semn ca rotulele ei stau sa cedeze si-mi zice linistita in timp ce se chinuia sa puna un glob rosu pe una dintre ramurile din plastic…

– Ti-am facut vin fiert!

Eu bulbuc ochii la Alex…

Alex bulbuca ochii la mine…

Iulia nu ne vede…

Eu dau din cap la Alex in semn de “de ce?”.

Alex ridica din umeri in semn de “habar n-am!”.

Iulia il zareste pe Alex.

– Stiu ca iti place vinul fiert…

Urmeaza o pauza stanjenitoare, timp in care eu ma duc, iau ibricul cu licoare inca aburinda, imi torn intr-o ceasca si ma intorc pe hol.

– Nu e ca si cum ar fi primul an in care ai descoperit ca-mi place!

– Niciodata nu e prea tarziu, nu?

Ce simplu ar fi daca ar fi asa…

Ce simplu ar fi daca maine as descoperi venind acasa din zecile de interviuri zilnice, cum iubita mea sotie supraponderala mi-a pregatit o cina comestibila, fara ca efectul acesteia sa fie intrebarea “Mergem weekendul asta la ai mei?”. N-ar fi prea tarziu, nu?

Ce simplu ar fi daca tot maine as descoperi ca ea nu e acasa cand vin eu. Sa-l gasesc numai pe Alex, tolanit pe canapea uitandu-se la televizor. Sa aflu de la Alex ca “mama avea ora la aerobic si a plecat mai devreme sa apuce sa faca si niste cardio.” Nici asta n-ar fi prea tarziu!

Ce simplu ar fi daca maine seara ar veni langa mine pe canapea, sa se bage in sufletul meu, chiar si in forma actuala, sa-si cuibareasca trasaturile care inca ii mai tradeaza personalitatea de care m-am indragostit, in pieptul meu si sa-si ceara scuze pentru toata intorsura asta ciudata pe care viata mea a luat-o datorita iubirii pe care i-o port. Si tot n-ar fi prea tarziu nici pentru asta!

Ce simplu ar putea sa imi spuna maine ca s-a hotarat sa se angajeze. Ca s-a saturat de statul acasa, de telenovelele repetitive, de starea de indobitocire in care a ajuns, de orele moarte uitandu-se intr-un punct fix pe peretele de nord-vest, de discutiile interminabile cu Lili de la 2 si de conversatiile stupide si puerile pe care le are cu Atano in timp ce este singura acasa. N-ar fi prea tarziu…mai are timp nu?

Insa Craciunul nu vine cu minuni oricat de mult ne-ar placea sa credem in desenele lui Disney. Craciunul nu aduce niciodata schimbari in persoane. Craciunul are doar mari promisiuni etice si morale, doar contracte inexistente fizic despre bunatate, pretuire, daruire si iertare. Craciunul doar ne arunca sare in ochi cat sa nu putem vedea adevarul pe final de an. E un fel de “Starea Natiunii” a presedintelui american rostita in fata unui popor orb si surd care a stat tot timpul anului intr-o stare latenta, intr-o stare amorfa, intr-o stare care nu mai implica de mult surprize de grad benefic pentru propriul sine. Craciunul e o conventie comerciala buna pentru vanzatorii de sticla care recicleaza rebuturile sa faca globuri, pentru vanzatorii de vin care isi pot vinde si cel mai prost soi atunci cand il fierb, ii pun scortisoara si mar si il ofera aburind unor persoane infrigurate, pentru vanzatorii de porci care isi vand surplusul de carne grasa si rancezita…

…pentru Iulia care mi-a vandut toata aceasta atmosfera calda si placuta numai pentru ca la ora 15:30 sa se infunde in salteaua moale a patului si a se uita la telenovela preferata de pe AcasaTV: “Destine furate”…

…o stii ea ceva!

O seara furtunoasa…

Posted in Previziuni in trecut... with tags , , , , , , on December 11, 2009 by prizonierultimpului

Venit in fuga si postat in fata binecunoscutei usi in care salasluia familia Gheorghiu impreuna cu conducatorul lor stimat, Cerberul Gheorghiu, am auzit prin palul subtire suspinul Iuliei. Si un domn Gheorghiu foarte nervos…

– ‘tu-ti gura matii de curva! La varsta asta cu burta la gura?

Naivitatea de care dadeam dovada nu avea nici margini deoarece pe moment nu intelegeam prin expresia scuipata in spatele palului de domnul Gheorghiu, ce vrea de fapt sa spuna ca se petrece cu Iulia. Stiam doar ca am venit intr-un suflet, atunci cand Iulia m-a sunat plangand in telefon si m-a rugat sa ma duc la ea de urgenta.

Dupa ce mi-am sters respectuos pantofii mei sport pe presul lor impletit din fata usii, ca un vitelus dus la macelar si pus sa apase pe sonerie, apas butonul.

“Ding – Dong”

Asta mi-a sunat in cap toata seara ulterior.

– A venit “tatal”!!! l-am auzit pe domnul Gheorghiu spunand si in fractiunea de secunda de dinainte sa deschida mi-a incoltit in minte ideea…insa nu am fost convins pana cand nu s-a deschis usa si am vazut caraba mare de CFR-ist infigandu-se ca o racheta in nasul meu.

“Ding – Dong” inca imi suna in cap sunetul cristalin al soneriei, in timp ce domnul Gheoghiu imi cara pumni in figura pe scara blocului, eu intins ca nesimtitul pe jos, deja jumate adormit, iar el, aplecat asupra mea, ca un chirurg constiincios ce-si ajuta pacientul sa ajunga la ganduri mai bune.

– Ce ti-am zis io ma pramatie? Ce ti-am zis?

Si jap venea crosa de stanga. Probabil cu mana aia schimba macazul si cu dreapta se masturba pentru ca un molar de pe partea dreapta si acum imi lipseste. Lovea bine cu stanga. Cred ca ar fi fost un tenisman de succes.

– Ce-ai cautat ma la pizda fetii mele?

Si jap venea “lopata” de palmas care-mi facea urechea sa tiuie ca dupa explozia unei grenade chiar sub curu meu.

– Zi ma! Iti place pizda fetii mele?

Si poc venea bombeul de bocanc in coaste. Obosise sarmanul domn Gheorghiu si nu putea sa ma lase asa, nerezolvat. Trecuse la picioare si la sentimente mai acerbe. Dragostea dintre noi era nemarginita ca si uimirea vecinilor care deja iesisera cu totii pe scara. Doamna Matache, vecina de palier, crapase un pic usa cu lantul inca pus si a indraznit sa-i spuna:

– Lasa-l Aurele ca-l omori!

Domnul Gheorghiu s-a oprit un pic din treaba pe care o facea cu o constiinciozitate de invidiat si i-a replicat batranei:

– Hoasca! Intra in casa si vezi-ti de fursecurile tale ca te iau si pe tine la o serie!

Doamna Matache a tacut, a mai privit un pic la episodul in care domnul Gheorghiu m-a apucat de par si a inceput sa ma traga in  casa ca un om al grotelor care duce femelei prada pe ziua respectiva si cand aproape ma bagase in vizuina, am auzit-o spunand:

– Aoleo…mi se ard fursecurile!

La cat de snopit eram, durerea n-o mai simteam insa imi amintesc perfect ca batrana CHIAR cocea niste fursecuri.

Ajuns pe gresia din hol, cu nasul spart, amandoua arcade binele crapate, probabil si vre-un ochi atarnandu-mi in propriul nerv…am reusit sa ma ridic in coate si sa o vad pe Iulia incremenita in tocul usii, plansa, holbandu-se la mine. Nu mai plangea. Nu schita nici un gest. Am dat sa ma ridic, fara a zice nici pas insa bocancul dur al domnului Gheorghiu mi-a strivit grumazul, asezandu-ma la loc, pe podea.

– Stai acolo!

Si am stat.

– Femeie…adu un mop, sa sangereze pe mopul ala, nu pe gresia mea, pe care am dat bani.

Si pe mop daduse bani in cel mai probabil caz, insa inteligenta lui nu-i spunea si faptul ca gresia nu se pateaza in timp ce mopul da. In fine.

– M-ai obosit in seara asta, tinere golan! zise el in timp ce se aseza incetisor pe un scaun langa cuier pufaind ca un porc ce tocmai indurase cele 30 de minute de orgasm specific!

Eu ma sterg un picut la bot de sange…buzele imi erau sparte in multiple locuri iar nasul nu mi-l mai gaseam. Ulterior mi l-au gasit doctorii. Mi-l rupsese boxeurul familiei.

– Dar…ce-am facut?!

– Ai futut-o pe Iulia?

Eu ma uit ciudat la Iulia, care era incremenita inca in prag, uitandu-se la mine ca la un mort! Io nu stiam ce sa raspund. Banuiam ca daca mi-am luat-o, stia clar ca o facusem. Desigur, dobitocul din mine n-a putut sa ingane decat…

– …am facut dragoste!

Domnul Gheorghiu se sterge de sudoare pe frunte utilizandu-si dosul palmei si razand incetisor ca un spargator profesionist de seminte imi puse intrebarea:

– Ei…astea e treburile voastre. Pentru mine…ai futut-o! Da nu d-asta te-am atins!

“Te-am atins!”…asta mi-am repetat ca un LP care tot sarea, in timp ce medicii imi puneau copci la ambele arcade. Oare cum era daca ma batea zdravan? Cum era daca ripostam, firav ce-i drept, si eu? Oare chiar aveam nevoie de spitalizare? Probabil ca imi facea buzunar la burta in stilul cangurilor pe care ii urmarea la “Teleenciclopedia”.

Ridicandu-se si uitandu-se grav la pumnul lui, zdrelit de oasele fetii mele, se schimonosi ca un copil cand “face buba”.

– Ia uite ba ce mi-ai facut la mana! si zambi… Hai ma…

Si puse mana sa ma ridice de pe jos…

– Fi fericit…o sa ai un copil ma! Din ce l-oi creste…nu ma intereseaza…da daca v-a placut cotcaiala…acuma suportati consecintele ma! Hai sa bem un pahar!

La inceput am crezut ca face misto de mine numai ca sa ma ridic in picioare si sa ma ia de la nivelul umarului…sa nu mai fie el nevoit sa se aplece sa ma pocneasca, intinzandu-si inutil muschii spatelui. Dar nu…Domnul Gheorghiu isi revenise. Probabil avea nevoie sa loveasca pe cineva care nu putea riposta si gandind ca daca isi pune forta in pumn si da in Iulia, e posibil s-o omoare…eu am fost cel care a primit “botezul”.

Ca un copil care trebuie sa se scuze ca vrea sa mearga la toaleta, inca siroind din toate gaurile facute, l-am rugat pe domnul Gheorghiu sa ma lase sa ma duc pana la spital si o sa revin cat de repede pot. Nu puteam trece peste faptul ca nu puteam trage aer pe nas si peste faptul ca aveam arcadele crapate complet.

– Hai ca te duc io, ca cine stie ce ti se MAI intampla pe drum!

Ca si cum opera de fata avea un autor necunoscut pe care il cunoscusem printr-o intamplare nefericita. De fapt…intamplare prin care cunoscusem autorul chiar era nefericita…insa autorul nu era necunoscut. La intrare in spital, normal ca femeile alea de erau acolo m-au luat rapid si m-au pus pe-o targa. Eram destul de firav iar sangele pe care-l pierdusem contabiliza destul de mult din totalul lichidelor din corpul meu. Domnul Gheorghiu foarte grijuliu ma insotea in timp ce brancardierul ma purta catre sala de operatie…adica de “cusut”.

– Cine te-a batut in halu asta ma copile? ma intreaba omul ce tinea de targa la capul meu…

– Niste huligani domne…aia din galerie, ‘tu-le muma-n cur! a replicat domnul Gheorghiu facandu-mi cu ochiul de sus.

N-am mai putut sa fac cu ochiul de atunci…aveam si-o pleoapa crapata!