Si-al nostru s-a dus in Rai

Era una dintre acele zile toride de vara in care ai impresia ca stai cu fata la 5 centimetri de un bec cu halogen bagat in priza si pornit. Parcand masina pe ceea ce ramasese din podetul ingust, reusesc cu bravura sa infig roata din spate dreapta in sant, chiar la buza podului. Lovitura rotii din sant la urcarea pe pod a facut toata “sandramaua” sa se zgaltaie.

“BUM!”…vine un sunet din portbagaj.

“PLEOSC!”…dosul palmei Iuliei, cu toate cele 5 degete, inclusiv inelarul pe care nu-i mai intra verigheta, peste fata mea.

– Chiar vrei sa-l termini de tot?!

Inca schimonosit de durere, ma intorc usor spre ea si tip:

-E MORT!!! Nu se mai scoala si cu siguranta nu simte durerea…spre diferenta de mine, IULIA!

Se holbeaza la mine, vede pata rosie lasata de “cazmaua” ce mi-o daduse si intinde mana spre fata mea…eu ma feresc, speriat fiind de inca o bomba ce putea oricand sa ma loveasca pe nepregatite.

-STAI!…

…zice ea cu glas mieros…

-N-am vrut sa dau asa de tare! Bine ca nu mai am verigheta pe deget ca sigur te zgariam.

E ciudat cum femeia pe care o cunosc de 20 de ani reuseste sa ma surprinda in fiecare zi. Contradictia perpetua ce o afiseaza in relatia cu mine este uluitoare.

Dandu-ma jos din masina, cu toropeala ucigatoare in crestet si obrazul drept purtand o urma de palma ca un stigmat ironic al intregii mele vieti, ma uit spre ceea ce mai ramasese din bordeiul bunicii mele. Bancuta din fata casei pe care obisnuiam sa stau cu Baba seara nu mai exista. Gradinita de flori din fata bordeiului era acum o palma de pamant napadit de buruieni, scaieti si fire inalte de stevie uscata.

Aud portiera Iuliei deschizandu-se exact in momentul in care imi indreptam corpul asudat ca o paine calda tinuta in punga, catre portbagaj.

– Ah!…
…o aud pe Iulia icnind un sunet ce semana izbitor cu sunetul scos de porc cand ii infigi cutitul in beregata de “Iernat”. Atentia mi se indrepta catre ea. Iulia se zvarcolea pe spate in colbul de pe podetul Babii. Imbracata destul de sumar pentru scopul vizitei precum si prea “provocator” pentru o persoana ca ea, Iulia se impiedica in matasea ce-i atarna de la rochie. Aceasta, precum si faptul ca ograda bunicii mele era in groapa fata de drum, ii provoca Iuliei un dezechilibru iremediabil. Se prabusi pe spate, picioarele fugindu-i inainte. Acum, se zvarcolea ca un gandac de Colorado esuat pe carapace.

– Ajuta-ma!!! tipa ea la mine.

Ma duc intr-un suflet s-o ridic insa datorita inclinatiei si mai ales datorita gabaritului, ne-am trezit amandoi pe jos, prafuindu-ne la ora amiezii in fata unei curti pe care n-o mai vizitasem de aproximativ 22 – 23 de ani. Am ras. Si eu si ea, in timp ce, asezati in fund, ne scuturam hainele de praf. N-am mai ras de mult impreuna si acel moment mi-a adus aminte de serile pe care le petreceam cand eram copii, in vechiul si micutul nostru oras natal. Acum…iata-ne la distanta de prea multi ani si prea multe intamplari ce nu mai pot fi sterse din memorie, razand si scuturandu-ne de praf, pregatindu-ne sa ne ingropam cainele. Viata e ironica, jucausa, pusa pe sotii dar…niciodata dreapta! Poate nu meritam sa ajungem aici. Atano nici atat…

Atano decedase cu 2 zile inainte si conform Dogmei Crestine, in care Iulia credea orbeste, Atano trebuia inmormantat FIX in acea zi. Acum, stimate cititor, imagineaza-ti cum poti sa eviti mirosul unui hoit de caine batran, latos si decedat pe o canicula de minim 32-33 de grade la umbra. Nu prea poti insa nevoia te invata.
Tinand cont ca nici o firma de Pompe Funebre nu accepta sa imbalsameze un caniche, a trebuit sa improvizez.

Atano era atent “impachetat” in 3 saci de plastic dubli, legati cu simt de raspundere la gura. Ca sa il impiedic sa se plimbe prin portbagajul masinii, l-am bagat pe Atano, infoliat cum era, intr-un cufar vechi de lemn pe care Iulia il mostenise de la propriul botez si de care n-a vrut sa se desparta indiferent unde ne-am fi mutat. N-am crezut ca lada aia mancata de carii va putea fi vreodata de folos. Totusi, lada de zestre a Iuliei s-a dovedit un cosciug perfect pentru Atano.

Cu 2 zile in urma Atano se infipsese sub un TIR intr-o statiune montana unde petrecusem un weekend cu Iulia, Alex, cainele si cativa prieteni. In ciuda insistentelor de a tine cainele in lesa in timpul plimbarilor pe langa DN1A, drum circulat majoritar de vehicole cu gabarit mare, Iulia a insistat sa-si lase libera odrasla.
Odrasla, care era cunoscut ca un caine deloc ascultator, ba chiar haotic uneori, a iesit in drum chiar in momentul in care un “Edi Spedition” isi croia drum prin serpentinele periculoase. Soferul, Danut (numele l-am retinut datorita placutei din parbriz), a incercat sa infraneze cele 16 roti ale camionului cu remorca. In zadar…Atano a lovit TIR-ul cu capul exact in coltul barei de protectie. Scena a parut mai mult un dans morbid, cu Atano in rolul principal, care zglobiu ca un balerin si orb ca o cartita datorita latelor ce-i acoperau ochii, abia a atins cu capul masina. Impactul nu s-a auzit, n-a existat schelalait, a fost doar momentul 0 in care Atano si-a luat zborul catre marginea drumului, cu capul inainte, proiectat de forta tirului. A aterizat pe pietrisul de pe margine, moale ca o carpa si mai tacut decat atunci cand dormea. Din punctul meu de vedere, cainele era evident mort. Iulia n-a vrut sa creada. Urland, rupandu-si hainele de pe ea si balmajind ceva a bocet, s-a repezit asupra lesului. Aplecata asupra lui, plangand in hohote, Iulia il striga pe Atano de la o distanta de cativa centimetri de urechea lui.

-Iulia…puiule…e mort! N-avem cum sa-l mai salvam…
-NU!…zice si ia cainele in brate. Hai la masina…sa-l ducem la cabinet in oras!
Ma duc la ea…ii iau cainele din brate si ma indrept catre masina. Iulia era desfigurata. Nu credeam ca cineva poate iubi in asa hal un caine, fie el “un adevarat membru al familiei”. Iulia putea si va spun sincer…mi-a fost mila de ea. Pentru mine Atano era doar un ghem de blana cacacios care imi aducea mai multe probleme decat bucurii. Pentru Iulia, Atano era compania ei zilnica, suflul viu din traiul ei monoton.
-Iulia…a murit…i-am spus lasandu-l pe Atano jos, in spatele masinii.
Intelesese si ea. S-a asezat pe vine langa el si a plans cel putin 20 de minute incontinuu.
Soferul Danut care intre timp oprise TIR-ul isi cerea scuze fara oprire. Printre lacrimi, Iulia a gasit puterea de a-i spune:
-Nu e vina matale…!

In timp ce luam lada din portbagajul masinii pentru a-l duce pe Atano catre locul lui de veci ma gandeam ca Iulia a avut totusi puterea de a-si recunoaste vina. Vina de a nu-l fi tinut in lesa.

Atano a murit intr-o zi de Duminica si ingropat intr-o zi de Marti. A avut parte de o moarte zbuciumata, la fel cum mi-a facut el mie viata inca de la aparitia lui in casa noastra. Cu toate acestea nu-i port pica si pot spune ca uneori imi lipseste blanosul.

Cu bine Taciunosule!

Advertisements

9 Responses to “Si-al nostru s-a dus in Rai”

  1. Ma bucur ca scrii din nou.

  2. Bine ai revenit!Chiar mi-a fost dor sa te citesc!

  3. Intamplator te-am descoperit … scrii minunat…revin.

  4. Sper sa scrii mai des…sincer imi place stilul tau…asteptam noi postari! πŸ™‚

  5. Bun articol, imi place acest blog. Un pic off-topic: va supun atentiei site-ul FILME1.NET – un site gratuit de filme online subtitrate in limba romana, fara reclame (!), rapid si foarte bun. Eventual, poate va intereseaza si un schimb de linkuri. Va multumesc anticipat!

  6. ca scrii minunat ti-au spus atatia deja incat nu e cazul sa repet (desi cred asta cu tarie). cred ca scrii atat de minunat incat te ajuta sa revii la cel ce trebuie tu sa fii (become who you are), sa scapi din inchisorile al caror prizonier pari a fi, sa scapi de tine – cel subjugat poate nu atat de altcineva cat de propria mentalitate si dorinta de a fi corect…alegerea e a ta. copii sunt fericiti atata vreme cat parintii sunt fericiti si nu atata vreme cat parintii dau impresia ca sunt fericiti.
    de ce n-ai mai scris de atat de multa vreme?!? te-am citit ca pe un roman, cursiv, frumos, un roman al unei (mici?!?) drame omenesti, o drama eterna care, undeva in viitor, isi va afla rezolvarea (asta daca nu si-a aflat-o deja). iti doresc multa curaj si mult mai multa bucurie de viata. mai scrie, ce Dumnezeu, nu ne lasa cu buza umflata, ca un anume gheorghiu pe un anume baiat mult prea…autentic πŸ™‚
    cu drag.

  7. mi-era dor sa te citesc

  8. nu mai scrii ???

  9. daaaa..mai scrie

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: